Management · Funcțiile managementului în detaliu
Leadership și comunicare
Intermediar50 min✓ Terminată
Pe această pagină
Ce înveți
- Deosebești sursele de putere și stilurile de conducere și alegi stilul potrivit unei echipe și unei situații.
- Descrii procesul de comunicare, rețelele de comunicare și dai un feedback util după modelul SBI.
- Alegi un mod de gestionare a conflictului și găsești zona de acord dintr-o negociere simplă.
Teorie
Ideea centrală: leadershipul este capacitatea de a-i face pe alții să urmeze de bunăvoie o direcție, iar comunicarea este instrumentul prin care se întâmplă asta. Un manager poate avea o funcție înaltă, dar dacă nu știe să asculte, să explice și să rezolve conflicte, oamenii îl ascultă doar cât sunt obligați.
Partea 1. Sursele puterii
Puterea este capacitatea de a influența comportamentul altora. Psihologii John French și Bertram Raven (1959) au descris cinci surse:
| Sursa | De unde vine | Exemplu |
|---|---|---|
| Legitimă | Din funcție | „Sunt șeful de tură, eu fac programul.” |
| Prin recompensă | Din dreptul de a da avantaje | Bonusuri, zile libere, proiecte bune |
| Coercitivă | Din dreptul de a sancționa | Avertismente, reținerea bonusului |
| Prin expertiză | Din cunoștințe | Colegul care știe să repare espressorul |
| Referențială | Din admirație și simpatie | Colega pe care toți o respectă |
Primele trei vin cu postul; ultimele două sunt personale. Studiile arată că puterea prin expertiză și cea referențială produc implicare, în timp ce puterea coercitivă produce, în cel mai bun caz, supunere.
Partea 2. Stilurile de conducere
Kurt Lewin și colegii lui (1939) au comparat trei stiluri de conducere:
| Stilul | Cum decide | Când merge | Riscul |
|---|---|---|---|
| Autoritar | Decide singur și dă ordine | Criză, echipă nouă, sarcini simple, termen scurt | Oamenii nu se implică; totul se oprește fără șef |
| Democratic (participativ) | Consultă echipa, apoi decide sau decide împreună cu ea | Echipe pregătite, probleme complexe | Decizii mai lente |
| Laissez-faire | Lasă echipa să decidă aproape tot | Experți foarte autonomi și motivați | Haos și lipsă de direcție în echipe obișnuite |
Între autoritar și laissez-faire nu sunt trei căsuțe, ci un continuum (Tannenbaum și Schmidt, 1958): de la „șeful decide și anunță”, la „șeful prezintă ideea și cere întrebări”, „șeful prezintă problema și cere sugestii”, până la „echipa decide în limitele stabilite”.
Grila managerială a lui Robert Blake și Jane Mouton (1964) privește stilul pe două axe, fiecare cu note de la 1 la 9: preocuparea pentru rezultate și preocuparea pentru oameni. Cinci stiluri tipice:
- 1,1 – managementul sărăcit: puțină grijă pentru ambele; managerul face minimul;
- 9,1 – autoritate și supunere: rezultate cu orice preț, oamenii sunt „resurse”;
- 1,9 – clubul: atmosferă plăcută, dar rezultate slabe;
- 5,5 – mijlocul drumului: compromis, rezultate și moral acceptabile;
- 9,9 – managementul de echipă: rezultate mari obținute prin oameni implicați. Blake și Mouton îl considerau idealul.
Leadershipul situațional (Paul Hersey și Kenneth Blanchard) spune că stilul trebuie potrivit cu maturitatea angajatului (cât știe și cât vrea):
- angajat nou, nesigur → stil directiv: spui exact ce și cum;
- are voință, dar încă nu știe → stil de convingere: explici și susții;
- știe, dar e nesigur sau demotivat → stil participativ: decizi împreună, încurajezi;
- știe și vrea → stil de delegare: îi dai responsabilitatea.
Bass descrie patru componente, cunoscute ca „cei patru I”: influența idealizată (liderul e un model), motivația inspirațională (o viziune care dă sens), stimularea intelectuală (încurajează ideile noi și întrebările) și considerația individuală (se ocupă de fiecare om ca persoană). În practică, liderii buni le combină: tranzacțional pentru regulile de bază, transformațional pentru implicare.
Partea 3. Comunicarea în organizație
Procesul de comunicare are câteva elemente: emițătorul codifică o idee într-un mesaj, îl trimite pe un canal (vorbă, e-mail, ședință), receptorul îl decodifică și răspunde prin feedback. Tot ce deformează mesajul pe drum se numește zgomot: zgomot fizic, cuvinte de specialitate, grabă, emoții, prejudecăți.
Comunicarea organizațională are mai multe direcții:
- descendentă (de la șef spre subordonați): sarcini, decizii, informații despre firmă;
- ascendentă (de la subordonați spre șef): rapoarte, probleme, idei. Este cea mai fragilă: oamenii se tem să aducă vești proaste;
- orizontală (între colegi de pe același nivel): coordonare între compartimente;
- formală (pe canalele oficiale) și informală (pe „radio șanț”, prin discuții la cafea).
Cu cât grupul e mai mare, cu atât numărul de legături posibile crește mai repede decât numărul de oameni. Într-un grup în care fiecare vorbește cu fiecare, numărul de canale este:
Calcul: pentru 5 oameni, 5 × 4 : 2 = 10 canale; pentru 10 oameni, 10 × 9 : 2 = 45 de canale. De aceea, echipele mari au nevoie de reguli de comunicare (cine informează pe cine, ce ședințe, ce canale).
Partea 4. Feedbackul
Un feedback bun spune ce a mers sau nu a mers, astfel încât omul să poată repeta sau corecta. Un model simplu este SBI (Situație – Comportament – Impact):
- Situația: „Ieri, la ședința cu clientul…”
- Comportamentul (ce ai văzut sau auzit, nu o etichetă): „…ai întrerupt clientul de trei ori…”
- Impactul: „…și el a părut iritat, iar noi nu am aflat ce voia de fapt.”
Apoi întrebi: „Cum ai văzut tu situația?” Regulile de bază: feedbackul se dă repede (nu după șase luni), specific, despre comportament, nu despre persoană („ai întârziat de trei ori săptămâna asta”, nu „ești neserios”), iar laudele, în public, criticile, între patru ochi.
Partea 5. Conflictele
Un conflict apare când două părți au interese, păreri sau obiective incompatibile. Nu e mereu rău: un conflict despre idei poate duce la decizii mai bune; un conflict despre persoane aproape mereu strică echipa. Kenneth Thomas și Ralph Kilmann (1974) descriu cinci moduri de a răspunde, după cât de mult urmărești propriul interes (asertivitate) și pe al celuilalt (cooperare):
| Modul | Asertivitate | Cooperare | Când merge |
|---|---|---|---|
| Competiție | mare | mică | Decizie urgentă, regulă de siguranță |
| Colaborare | mare | mare | Ambele interese sunt importante și e timp de discuție |
| Compromis | medie | medie | Soluție rapidă, acceptabilă pentru ambii |
| Evitare | mică | mică | Problema e minoră sau spiritele trebuie să se calmeze |
| Acomodare | mică | mare | Relația contează mai mult decât subiectul |
Partea 6. Negocierea
Negocierea este discuția prin care două părți cu interese parțial diferite caută un acord. Roger Fisher și William Ury („Getting to Yes”, 1981) au propus negocierea pe principii:
- separă oamenii de problemă: atacă problema, nu persoana;
- concentrează-te pe interese, nu pe poziții: „vreau 3.600 lei” este o poziție; „am nevoie să-mi acopăr rata la bancă” este un interes;
- inventează variante cu câștig pentru ambele părți înainte de a decide;
- folosește criterii obiective: prețuri de piață, evaluări, reguli.
Două noțiuni ajută la calcul:
- BATNA (Best Alternative To a Negotiated Agreement) este cea mai bună alternativă dacă nu ajungi la acord. Ea stabilește prețul de rezervă: limita peste care (sau sub care) nu mai accepți.
- Zona de acord posibil (ZOPA) este intervalul dintre prețul minim acceptat de vânzător și prețul maxim acceptat de cumpărător. Acordul e posibil doar dacă maximul cumpărătorului e cel puțin egal cu minimul vânzătorului.
Exemplu ipotetic: o cafenea negociază chiria unui spațiu. Proprietarul are o altă ofertă de 3.000 lei pe lună (BATNA lui), deci nu acceptă sub 3.000 lei. Cafeneaua are un alt spațiu la 3.400 lei, dar acela cere amenajări care costă echivalentul a 200 lei pe lună, deci alternativa o costă 3.600 lei. ZOPA: de la 3.000 la 3.600 lei, cu o lățime de 3.600 − 3.000 = 600 lei. Orice chirie din interval e mai bună pentru ambele părți decât lipsa acordului; negocierea decide doar unde, în interval, se oprește prețul.
Video
Kurt Lewin's Autocratic, Democratic & Laissez-Faire Leadership Styles
de BusinessAcademyOnline
Se încarcă de pe YouTube
Kurt Lewin's Autocratic, Democratic & Laissez-Faire Leadership Styles · de BusinessAcademyOnline · Deschide pe YouTube
Întrebare-ghid: Gândește-te la un profesor sau un antrenor pe care l-ai avut. Ce stil din clip folosea și cum reacționa grupul?
Exemple grafice
Primul grafic așază cele cinci stiluri ale grilei manageriale pe cele două axe.
Vezi datele ca tabel
| Serie | Preocuparea pentru rezultate (1–9) | Preocuparea pentru oameni (1–9) |
|---|---|---|
| 1,1 Sărăcit | 1 | 1 |
| 9,1 Autoritate–supunere | 9 | 1 |
| 1,9 Club | 1 | 9 |
| 5,5 Mijlocul drumului | 5 | 5 |
| 9,9 Echipă | 9 | 9 |
Încearcă să-ți așezi un șef cunoscut pe grilă: îi pasă mai mult de rezultate sau de oameni? Ce ar trebui să schimbe ca să se apropie de 9,9?
Al doilea grafic arată formula canalelor de comunicare.
Vezi datele ca tabel
| Serie | Numărul de oameni din echipă (n) | Număr de canale |
|---|---|---|
| Canale | 2 | 1 |
| Canale | 3 | 3 |
| Canale | 4 | 6 |
| Canale | 5 | 10 |
| Canale | 6 | 15 |
| Canale | 7 | 21 |
| Canale | 8 | 28 |
| Canale | 9 | 36 |
| Canale | 10 | 45 |
| Canale | 11 | 55 |
| Canale | 12 | 66 |
| 5 oameni: 10 | 5 | 10 |
| 10 oameni: 45 | 10 | 45 |
Ce vedem: dublarea echipei de la 5 la 10 oameni nu dublează canalele, ci le înmulțește de 4,5 ori (de la 10 la 45). Concluzie: echipele mari au nevoie de mai multă structură în comunicare; altfel informația se pierde, iar oamenii petrec tot mai mult timp doar ca să se țină la curent.
Aprofundare
Experimentul lui Lewin
În 1939, Kurt Lewin, Ronald Lippitt și Ralph White au observat grupuri de băieți de circa 10 ani, în cluburi de activități după școală, conduse de adulți care jucau pe rând cele trei stiluri. În grupurile conduse autoritar, băieții au produs mult cât liderul era de față, dar au oprit lucrul când acesta pleca și au arătat mai multă ostilitate. În grupurile democratice, producția a fost puțin mai mică, dar munca a continuat și fără lider, iar atmosfera a fost cea mai bună. Grupurile laissez-faire au făcut cel mai puțin. Studiul a fost mic și făcut cu copii, dar a deschis cercetarea modernă a leadershipului.
Un mit despre comunicarea nonverbală
Se repetă des că „doar 7% din comunicare sunt cuvintele, 38% tonul și 55% limbajul corpului”. Cifrele vin din experimentele lui Albert Mehrabian din anii 1960, dar ele priveau o situație îngustă: cum judecăm sentimentele cuiva când cuvintele și tonul se contrazic. Mehrabian însuși a avertizat că rezultatele nu se aplică oricărei comunicări. Concluzia corectă e mai modestă: când cuvintele și tonul nu se potrivesc, oamenii tind să creadă tonul.
Comunicarea ascendentă și „efectul MUM”
Cercetătorii au observat că oamenii evită să transmită vești proaste (keep Mum about Undesirable Messages, „efectul MUM”). Pentru un manager, asta înseamnă că problemele ajung la el târziu și îndulcite. Remediile: reacție calmă la veștile proaste, întrebări deschise („ce nu merge?”), canale anonime pentru semnale de alarmă.
Negocierea: ancorarea
Prima ofertă dintr-o negociere funcționează ca o ancoră (biasul din lecția despre decizie): cealaltă parte își ajustează contraoferta pornind de la ea. Dacă îți cunoști bine prețul de rezervă și piața, a face prima ofertă te poate avantaja. Dacă nu, e mai sigur să afli întâi poziția celuilalt.
Quiz
Verifică ce ai înțeles. Poți reîncerca oricând.