Istoria gândirii economice · Economia modernă
Monetarismul și reacția liberală
Intermediar45 min✓ Terminată
Pe această pagină
Ce înveți
- Explici teza lui Friedman că inflația este un fenomen monetar și calculezi inflația aproximativă cu ecuația cantitativă a banilor.
- Explici de ce stagflația anilor ’70 a pus în criză keynesismul și ce înseamnă rata naturală a șomajului.
- Descrii ideile așteptărilor raționale (Lucas) și ale economiei ofertei și politicile din epoca Thatcher–Reagan.
Teorie
Ideea centrală: în anii 1950–1960, keynesismul domina politica economică. În anii ’70, țările occidentale au avut în același timp inflație mare și șomaj mare, ceea ce modelul keynesian al vremii nu prevedea. Milton Friedman și alți economiști au propus o explicație în care banii și așteptările oamenilor sunt în centru, iar statul ar trebui să intervină mai puțin.
Partea 1. Milton Friedman și monetarismul
Milton Friedman (1912–2006), profesor la Universitatea din Chicago, Premiul Nobel pentru economie în 1976, este figura centrală a monetarismului și a Școlii de la Chicago, cunoscută pentru încrederea în piețele libere.
În „O istorie monetară a Statelor Unite” (1963), scrisă cu Anna Schwartz, Friedman a susținut că Marea Criză a fost agravată de banca centrală americană, care a lăsat masa monetară să scadă cu circa o treime între 1929 și 1933. Criza nu ar fi arătat deci eșecul pieței, ci eșecul politicii monetare.
Teza lui cea mai cunoscută: „inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar”. Prețurile cresc susținut doar atunci când cantitatea de bani crește mai repede decât producția.
Friedman s-a sprijinit pe ecuația cantitativă a banilor: masa monetară (M) înmulțită cu viteza de circulație a banilor (V) este egală cu nivelul prețurilor (P) înmulțit cu producția reală (Y).
Regula în cuvinte, pentru ritmuri anuale: dacă viteza de circulație este stabilă, inflația este aproximativ creșterea masei monetare minus creșterea producției reale.
De aici recomandarea lui Friedman: banca centrală să crească masa monetară cu un procent mic și constant în fiecare an, aproape egal cu creșterea producției (regula „k%”), în loc să încerce să „regleze fin” economia.
Partea 2. Curba Phillips și rata naturală a șomajului
În 1958, economistul A. W. Phillips a observat, pe date britanice, o relație inversă între șomaj și creșterea salariilor. Keynesienii au transformat-o în curba Phillips: statul poate „cumpăra” un șomaj mai mic acceptând o inflație ceva mai mare.
În 1968, Friedman (și, independent, Edmund Phelps) a contestat ideea. Există o rată naturală a șomajului, stabilită de piața muncii (oameni care își schimbă locul de muncă, calificări nepotrivite, reguli). Statul poate coborî șomajul sub ea doar temporar, cât timp oamenii sunt surprinși de inflație. Când se obișnuiesc și cer salarii mai mari, șomajul revine la rata naturală, dar inflația rămâne mai mare.
Partea 3. Stagflația anilor ’70
În 1973, țările exportatoare de petrol (OPEC) au impus un embargo asupra unor țări occidentale, iar prețul petrolului a crescut de câteva ori. Costurile au urcat peste tot, producția a scăzut, iar inflația și șomajul au crescut împreună. Fenomenul s-a numit stagflație (stagnare + inflație). În SUA, inflația a depășit 13% în 1980.
Pentru keynesienii vremii era o dilemă: stimularea cererii ar fi crescut și mai mult inflația, iar frânarea ei ar fi crescut șomajul. Explicația lui Friedman părea să se confirme: anii de politică expansionistă ridicaseră așteptările de inflație.
În 1979, Paul Volcker, noul președinte al băncii centrale americane, a strâns puternic politica monetară. Dobânzile au urcat foarte mult, a urmat o recesiune severă, cu șomaj de aproape 11% la finalul lui 1982, dar inflația a coborât la circa 3% în 1983.
Partea 4. Așteptările raționale
Robert Lucas (Premiul Nobel 1995) și alți economiști au dus ideea mai departe. După teoria așteptărilor raționale, oamenii nu se uită doar la inflația trecută, ci folosesc toate informațiile disponibile, inclusiv ce anunță guvernul. O politică previzibilă de stimulare nu mai păcălește pe nimeni: firmele și angajații ridică imediat prețurile și salariile, așa că efectul asupra producției este mic.
Partea 5. Economia ofertei și epoca Thatcher–Reagan
Economia ofertei spune că creșterea vine din stimularea producției, nu a cererii: impozite mai mici, mai puține reglementări, piețe mai libere. Imaginea ei cunoscută este curba Laffer: peste un anumit nivel, impozitele mai mari aduc la buget venituri mai mici, pentru că descurajează munca și investițiile.
În Marea Britanie, Margaret Thatcher (prim-ministru 1979–1990) a combătut inflația prin controlul banilor, a privatizat companii de stat (telecomunicații, gaze) și a limitat puterea sindicatelor. În SUA, Ronald Reagan (președinte 1981–1989) a redus cota maximă a impozitului pe venit de la 70% la 50% în 1981 și la 28% prin reforma din 1986 și a redus reglementările.
Video
Milton Friedman on Inflation and Money Supply
de Free To Choose Network
Se încarcă de pe YouTube
Milton Friedman on Inflation and Money Supply · de Free To Choose Network · Deschide pe YouTube
Întrebare-ghid: Pe cine face Friedman responsabil pentru inflație? Leagă răspunsul de ecuația M × V = P × Y.
Stagflation
de Economics Explained
Se încarcă de pe YouTube
Stagflation · de Economics Explained · Deschide pe YouTube
Întrebare-ghid: De ce stagflația este greu de combătut cu instrumentele keynesiene obișnuite?
Exemple grafice
Primul grafic arată regula aproximativă a ecuației cantitative pentru trei țări ipotetice, toate cu o creștere a producției reale de 3% pe an și cu viteză de circulație constantă.
Vezi datele ca tabel
| Serie | Creșterea masei monetare (% pe an) | Inflația (% pe an) |
|---|---|---|
| Inflație ≈ creșterea M − 3% | 3 | 0 |
| Inflație ≈ creșterea M − 3% | 20 | 17 |
| A | 4 | 1 |
| B | 10 | 7 |
| C | 18 | 15 |
Încearcă: o țară care crește masa monetară cu 25% pe an, cu aceeași creștere a producției, ar avea o inflație de circa 25% − 3% = 22%. Regula este o aproximare pe termen lung; pe termen scurt, viteza de circulație se poate schimba.
Al doilea grafic arată argumentul lui Friedman despre curba Phillips. Rata naturală a șomajului este 5%.
Vezi datele ca tabel
| Serie | Rata șomajului (%) | Inflația (%) |
|---|---|---|
| Termen scurt (așteptări 2%) | 3 | 4 |
| Termen scurt (așteptări 2%) | 7 | 0 |
| Termen scurt (așteptări 4%) | 3 | 6 |
| Termen scurt (așteptări 4%) | 7 | 2 |
| Termen lung | 5 | 0 |
| Termen lung | 5 | 8 |
| A | 5 | 2 |
| B | 3 | 4 |
| C | 5 | 4 |
Ce să observi: drumul A → B → C. Câștigul la șomaj (de la 5% la 3%) a fost temporar, dar inflația a rămas la 4%. Dacă guvernul ar încerca din nou să coboare șomajul la 3%, ar ajunge pe curba superioară la 6% inflație. Așa explica Friedman cum o politică repetată de stimulare duce la inflație tot mai mare fără mai puțin șomaj.
Concluzie: banii contează pentru prețuri, iar așteptările oamenilor limitează ce poate obține statul prin stimularea cererii.
Aprofundare
Critica lui Lucas
În 1976, Lucas a arătat că relațiile estimate pe datele trecute (de exemplu, o curbă Phillips stabilă) se pot schimba când se schimbă politica, pentru că oamenii își schimbă comportamentul. Un model care nu explică de ce oamenii se comportă așa nu poate prevedea efectul unei politici noi. Critica a schimbat felul în care se construiesc modelele macroeconomice: ele pornesc acum de la deciziile gospodăriilor și firmelor.
De ce monetarismul strict a fost abandonat
La începutul anilor ’80, mai multe bănci centrale au încercat să țintească direct creșterea masei monetare. Inovațiile financiare au făcut însă viteza de circulație instabilă, iar legătura dintre bani și inflație a devenit greu de folosit de la un an la altul. Băncile centrale au trecut la stabilirea dobânzii, iar multe au adoptat ulterior ținte explicite de inflație. Banca Națională a României folosește strategia de țintire a inflației din 2005. Ideea de fond a lui Friedman, că inflația pe termen lung ține de politica monetară, a rămas însă larg acceptată.
Curba Laffer, în discuție
Aproape toți economiștii acceptă că există o cotă de impozitare peste care veniturile bugetare scad. Dezbaterea este unde se află acest prag. Reducerile de impozite din 1981 din SUA au fost urmate de deficite bugetare mari, ceea ce sugerează că, la nivelurile de atunci, veniturile nu au crescut cât susțineau unii susținători ai economiei ofertei.
Noua economie clasică și noii keynesieni
Lucas, Thomas Sargent și alții au format „noua economie clasică”, cu piețe care se echilibrează rapid și agenți cu așteptări raționale. Ca răspuns, „noii keynesieni” au acceptat așteptările raționale, dar au arătat de ce prețurile și salariile se ajustează lent (contracte, costuri de schimbare a prețurilor), deci politica monetară poate influența producția pe termen scurt. Macroeconomia de azi îmbină cele două direcții.
Caz real: inflația în România după 1990
După liberalizarea prețurilor, România a avut în anii ’90 o inflație foarte mare, peste 250% în 1993 și peste 150% în 1997, însoțită de creșteri rapide ale creditului și ale banilor emiși pentru a acoperi pierderile întreprinderilor de stat. Dezinflația din anii 2000 a venit odată cu disciplina financiară și cu o politică monetară mai strictă. TODO: verifică ratele anuale ale inflației din 1993 și 1997 în datele INS înainte de revizuit: true.
Quiz
Verifică ce ai înțeles. Poți reîncerca oricând.